La un semafor, mașina din fața ta stă pe loc, apoi pornește și în aproximativ \(6\ \mathrm{s}\) ajunge la \(54\ \mathrm{km/h}\). Un metrou care intră în stație face exact invers: își micșorează viteza uniform până se oprește la peron. În ambele cazuri viteza nu mai este constantă, așa că formula \(\Delta x = v\,\Delta t\), învățată la mișcarea uniformă, nu mai funcționează. Avem nevoie de o mărime nouă, accelerația, și de două legi noi: legea vitezei și legea mișcării.

De la mișcarea uniformă la mișcarea variată

În mișcarea rectilinie uniformă viteza este constantă: corpul parcurge distanțe egale în intervale de timp egale. Graficul vitezei este o dreaptă orizontală, iar graficul coordonatei este o dreaptă înclinată.

O mișcare se numește variată dacă viteza se modifică în timp. Dacă, în plus, viteza se modifică în același ritm (adică variații egale de viteză în intervale de timp egale), mișcarea se numește uniform variată. Traiectoria fiind o dreaptă, vorbim despre mișcare rectilinie uniform variată.

Ca și până acum, alegem o axă \(Ox\) suprapusă peste traiectorie, cu o origine și un sens pozitiv. Poziția corpului este dată de coordonata \(x\), iar deplasarea este \(\Delta x = x – x_0\). Viteza și accelerația sunt mărimi vectoriale, dar pe o dreaptă le putem descrie prin valori algebrice, adică prin numere cu semn: semnul plus înseamnă „în sensul axei”, semnul minus înseamnă „în sens opus axei”.

Atenție: în cinematică doar descriem mișcarea. Nu ne întrebăm încă de ce se accelerează corpul; despre forțe (inclusiv despre frecare) vom discuta la capitolul de dinamică.