Când speli mașina cu furtunul și strângi capătul lui cu degetul, jetul devine mult mai puternic și ajunge mai departe, deși de la robinet vine exact aceeași cantitate de apă pe secundă. Nimic nu s-a adăugat: doar secțiunea prin care iese apa s-a micșorat. Explicația acestui fapt banal este una dintre cele mai utile relații din mecanica fluidelor — ecuația de continuitate — iar pentru a o scrie avem nevoie mai întâi de o mărime care măsoară „cât fluid trece": debitul.

Curgerea staționară. De ce avem nevoie de o mărime nouă

Știm deja ce este un fluid ideal: incompresibil (densitatea lui nu se schimbă) și fără vâscozitate (fără frecare internă). Știm și deosebirea dintre curgerea laminară, în care straturile de fluid alunecă ordonat unele peste altele, și curgerea turbulentă, cu vârtejuri și amestec dezordonat. În lecția aceasta lucrăm numai cu fluid ideal în curgere laminară.

În plus, cerem ca curgerea să fie staționară (permanentă): în fiecare punct al conductei viteza fluidului rămâne aceeași în timp. Atenție, „staționar" nu înseamnă „fluidul stă" și nici „viteza este aceeași în toate punctele". Înseamnă doar că, dacă privești un punct fix din tub, vezi mereu fluid trecând cu aceeași viteză. Într-o porțiune îngustă viteza poate fi mai mare decât în una largă, dar în fiecare loc ea nu se schimbă de la o clipă la alta.

Când descriem un fluid în mișcare, nu ne interesează atât deplasarea unei „bucăți" de fluid, cât cantitatea de fluid care trece prin conductă într-un interval de timp. Această idee se măsoară cu debitul.